Acest post este un caz de viata real. Departe de mine gandul de a transforma aceasta sectiune in ceva asemanator cu "povestiri adevarate & company". E un caz de viata real, trait de mine si al carui sfarsit nu il cunosc. Il fac public pentru ca nu stiu daca singura voi putea sa ii aduc un final fericit si pentru ca va putea servi ca lectie moralizatoare de viata.
Cu aproape 3 ani in urma, o vecina ii povestea mamei mele despre fiica ei, de nici 20 de ani, care tocmai nascuse un copil. Traind in concubinaj cu un barbat, presupus a fi tatal copilului, nu aveau nici casa, nici masa. Sufletul de copil care tocmai venise pe lume era lipsit de orice sansa. M-am hotarat fara sa clipesc sa ii fiu parinte spiritual si sa o ajut sa paseasca in viata.
Nu mi-am dorit in mod neaparat sa am o finuta la acel moment. Dar il rugam pe Doamne- Doamne sa imi dea o finuta si sa fie scorpion. Dorinta mi-a fost implinita. Si i-am pus numele bunicii mele, nume cu rezonata aristocratica : Elena . In tot acest timp, am incercat sa o tin cat mai mult cu mine. Simteam ca acesta era cel mai bun lucru pe care il puteam face pentru ea. Am tinut-o in brate nopti in sir cand avea colici si cand ii ieseau dintisorii. I-am cantat nopti in sir pana cand am observat ca il prefera pe Julio Iglesias. Cu ea in brate faceam orice. Si o simteam linistita.

Cand avea aproape 2 ani a trecut de la un presupus "tata" la altul. S-a mutat departe de mine si o vedeam din ce in ce mai rar, si fiecare vizita pe care mi-o facea ma cutremura. Arata din ce in ce mai rau, era mai slaba decat ar fi trebuit sa fie un copil de varsta ei, mai speriata, mai antisociala. Chiar si departe fiind, incercam sa o tin la mine cat mai mult. Atat cat ii permitea o mama egoista, care prefera sa o tina langa ea, in pericol. Pericol concretizat intr-un "tata" alcoolic si violent. Stiam ca ambele sunt tratate cu violente fizice si verbale. I-am propus de multe ori sa o lase pe Elena la mine, unde ar fi fost scutita de tratamentul unui "tata iubitor". M-am lovit de un refuz, motivat de o minte de mama inconstienta si fara capacitate de discernamant si sacrificiu pentru un copil.
Totul a culminat cu vizita pe care mi-au facut-o ieri. Printesa mea era plina de semne ale violentei "tatalui", pe fata si corp. Lumea s-a prabusit in jurul meu si nu voi reusi niciodata sa inteleg cum un om poate lovi cu atata violenta un copil de nici 3 ani… Stiam ca nu e prima data, dar pentru prima data ii vedeam semne vizibile de violenta fizica.
Aseara am intors problema pe toate partile.
Astazi, cu ajutorul unui prieten de pe forum am apelat la Protectia Copilului, care a trimis o echipa mobila la locuinta lor. Mi-am exprimat si acolo dorinta de a o integra pe micuta mea in familia mea. De a-i darui o copilarie linistita si o viata echilibrata. De a-i darui sansa sa fie iubita.
E un drum lung. Dar cu ajutorul oamenilor si al lui Doamne-Doamne (care stiu eu ca ma va ajuta), in noiembrie o vom aniversa pe Elena, care implineste 3 ani si…
Dar, pana atunci, mai e drum lung. Si totusi, am invatat sa sper.